Intre Acoperisul Lumii si talpile Soarelui - o plimbare prin PAMIR - iulie 2013 - EXPEDITIA PAMIR 2013![]() Intre Acoperisul Lumii si talpile Soarelui - o plimbare prin PAMIR - iulie 2013 (albumul foto mai jos, dupa textul povestii) Marco Polo, Description of the World (Livres des merveilles du monde) `Localnicii ii numesc Bam-i-Dunya (Acoperisul Lumii). De indata ce te urci acolo, nu e greu de imaginat de ce sunt numiti astfel. Poti simti ca Pamirul este un pic mai aproape de Ceruri.`
Cateva cuvinte inainte de toate. Cuvantul PAMIR din persana veche inseamna `pasune curgatoare`, iar dupa alte surse poate fi o derivatie de la Paw-i-Mur, adica `picioarele soarelui`. Chinezii il numesc Congling Shan, `Muntii Cepei`. Pentru majoritatea călătorilor, trecerea prin Pamir este cu siguranta diferita fata de oricare alta experiență de călătorie anterioară. Pamirul atrage prin acest aspect de unicitate, insa unele avertismente desitnate calatorului sunt necesare, deoarece experienta este provocatoare atat fizic cat si mental. Vom vedea . . .
18 iulie 2013 SIBIU
Bucurie mare, vin pasapoartele de la Viena, chiar daca la telefon un domn DHL din Bucuresti era convins ca numai maine le vom avea. La Sibiu treburile merg poate altfel, ma intalnesc cu soferul curier si apoi admir cele trei vize primite in Austria, Uzbekistanul, Tajikistanul si Gorno-Badakhshan. Pe langa cele doua luate saptamana trecuta, Kazahstan si Kyrgyzstan, dupa mai multe negocieri amicale cu domnul consul, iata ca suntem gata de drum. Inca in grafic, cu conditia ca maine sa obtinem viza de Rusia, in aceeasi zi. Lasam in urma casa goala si cu noaptea in cap in dam bataie catre Bucuresti. Suntem noi doi, Stefania si Mihai, inca ramasi neclintiti in dorinta de a descoperi lumea.
19 iulie 2013 BUCURESTI
Ajungem cu doua ore inainte de programul cu publicul, deja suntem a doua persoana la rand. Iar cum afaceri sunt peste tot, cu un cost dublu obtinem fara emotii prea mari viza de tranzit, pe la 12 si un sfert. Baiatul de la consulat a crezut ca ne prinde in offside cu unele hartii suplimentare, insa le aveam in maneca, si l-am convins. Desigur, si cu taxa de urgenta, adica dublul vizei, transferate in contul poporului prieten rus. Am strabatut apoi tot Bucurestiul pana in Popesti Leordeni, la GTC, de unde am primit imprumut cateva piese Toyota, pentru orice eventualitate. Multumim Razvan! Acum vom sta mai linistiti. Cateva cumparaturi apoi si un somn de 13 ore pana sambata.
20 iulie 2013 MOLDOVA
Alte cumparaturi, investim in 40 de litri de apa plata, ochelari de soare pe nasul Stefaniei si o palarie pe capul ei, si tot pe la 12 si un sfert pornim catre estul indepartat. Si doua tuburi de vaselina auto, pentru orice eventualitate. Avem si un GPS nou, Anca, special procurat de Radu pentru Rusia si Stan-uri, care nu prea le are cu kilometri. Toate distantele le anunta in metri in loc de kilometri, cu o voce care ne aminteste de Ioana de anul trecut. Alaturi de Anca este Dl Ozi si Garmina, parteneri traditionali deja. Anca ne anunta ca mai avem o mie si ceva de kilometri pana la Mariupol, un reper marcat de noi pentru Marea Azov. Cred ca ne asteapta o baie, ca tare ne e dor de mare. Trecem de Galatiul cu silueta sa industriala si dam prima data pasapoartele la ghiseu, la Giurgiulesti. O vamesa simpatica moldoveanca ne intreaba razand: „si voi tot acolo mergeti?”. „Da, dar unde” zicem noi. De fapt mergem un pic in alta parte; aflam ca tocmai trecusera mai multe echipaje din raliul Mongol Rally. Moldova Romaniei de peste Prut este linistita, destul de pustie si cu multe dealuri cu vita de vie, livezi si floarea soarelui, nenumarati nuci pe marginea drumului. Drumurile mai rele, dar facem fata. Scurtul drum prin Moldova se termina tot cu un zambet al unui vames, care renunta sa mai caute prin cutiile noastre.
21 iulie 2013 UCRAINA
O coada de aproape o ora la vama ucraineana, timp in care dam gata o conserva de fasole. Nici aici nu avem inca probleme cu actele, soldatii tot citesc motto-ul lipit de masina si zambesc. Ne intreaba daca suntem la un concurs sau ceva de genul acesta, nu inteleg cum e cu vacanta noastra. Toata noaptea apoi ne balanganim pe rand in zona de dormitor din spatele masinii, pe drumuri teribil de valurite. Incet incet ne apropiem de Marea Azov, pe care o vedem pe harta. Nu mai avem rabdare pana la Mariupol si, imediat dupa Primorsk, dupa o curba larga a drumului, cand o zarim, o si luam pe un mic drum agricol, care ne scoate direct pe plaja ingusta. Surpriza, deja gasim mai multe familii, copii, corturi si o mare foarte linistita. Nu ratam o baie scurta si racoritoare, care ne pune la loc pe picioare. Mancam cu pofta dupa baia buna, ne luam pastilele saptamanale pentru (sau impotriva) malariei si ne primenim in haine curate. Tot cu marea in dreapta, avansam catre est printre campuri de floarea soarelui, suntem surprinsi la un moment dat de vama rusa de la Novoazovsk, pe care o credeam mai departe. Aici insa coada mai serioasa, la ambele treceri. Ne plimbam pe la doua ghisee, in care nu se vede nimic din afara, ci numai fetele noastre oglindite in geam. Primim stampilele de rigoare, si stam la o mica coada la un nene de la vama, pentru formalitati legate de masina. Langa noi, doua echipaje de la Mongol Rally, niste suedezi cu doua Skoda Octavia, care nu prea stiau ei incotro merg. Ziceau despre un oras cu un nume format din trei cuvinte, cu liniuta. Am presupus ca era vorba de Rostov-na-Donu, situat dupa granita. Sper sa ajunga in Mongolia, ca in China nu o sa ii lase. La biroul asta, „problem”, imputernicirea pentru masina nu e buna. „De ce? Scrie tot acolo”. Mi se explica intr-o engleza minimala ca scrie doar ca am voie sa o conduc. Pai nu asta fac oare? Cu asa ceva am mers si anul trecut, pana la Magadan.. „Aoleo, ce ai cautat acolo? Hai da actele, ca merge..” Si stampila pentru trei luni e la locul ei, pe formular. Ni se ureaza „good luck”, probabil ca vom avea nevoie. Si iata Rusia, prima data pentru Stefania, a doua pentru Mihai. In stanga si dreapta lanuri nesfarsite de floarea soarelui, drumul impecabil si din ce in ce mai multe masini. Un pic obositi de asteptarea din vama, ne cam lasa rabdarea pana la Rostov-na-Donu, care nu mai apare odata. Abia catre miezul noptii poposim la o benzinarie.Doamna de acolo nu ma crede ca incap 150 litri de motorina in masina si imi da doar o suta, pentru ca apoi sa mai cumpar inca 50 si sa mai ramana loc. In toata zona de influenta ruseasca, combustibilul se plateste inainte, dupa ce presupui cat ar intra in rezervor. Daca ai platit mai mult, ghinion... Punem si in canistrele de pe portbagaj, pentru zonele critice, si cerem voie sa innoptam acolo. Nicio problema, zice doamna cu amabliltate, si asa luam un somn de 5-6 ore.
22 iulie 2013 – RUSIA
Hotaram sa o luam direct, pe track-ul conceput pe baza Google Maps, adica pe niste judetene. Unele late cat trei drumuri de-ale noastre, altele mai normale. Pare in regula, traficul este redus si peisajul neschimbat, cu lanuri cat vezi cu ochii. Mai greu la depasirea unei combine, care ocupa toata latimea drumului. Am vizitat rapid oraselul Salsk, sa ne refacem proviziile de apa, paine si ruble, si iar catre est, catre Astrahan. Trecem pe langa un lac mare, sarat, de fapt doar sarea care ramasese pe un platou perfect orizontal. Cu cat inaintam catre acest est, lucrurile se schimba. Am remarcat ca nu mai este nici un copac de ceva vreme, iarba a pierdut culoarea verde, cerul este complet lipsit de nori. Apar primele camile iar drumul, bun de altfel, nu se mai sinchiseste de dealuri, luand-o de-a dreptul. Trecem printr-o zona la fel de arida, dar cu multe balti stanga si dreapta soselei, unele secate iar altele cu apa si, o data cu soarele care dispare rosu intr-o parte, apare luna cea mai plina anuntand noaptea. Intram in Astrahanul de pe malurile Volgai si ne permitem o plimbare pe faleza plina de tineri, chiar si luni seara. Facem si o poza de noapte cu zidurile fortului Astrahan-ului, din pacate inchisa la acea ora. Nu ne oprim ci incercam vama Kazahstanului. Placut surprinsi, procedurile merg bine si fara mari deranjuri, de care ne cam temeam. Chiar mai bine decat la vama rusa. Desigur, cu exceptia doamnei de la ghiseul pentru cei fara de volan, cu care Stefania nu a fost pe aceeasi lungime de unda. Dar intr-un final, cu o mana grea pe stampila, dar cu aceeasi figura nehotarata, totul a fost definitivat. Cred ca doamna si-a dat seama ca Stefania are sofer si ca nu este pe jos. „Tayota?”.. „Da, da, ia driver”. Clac! Clac!. Si a mai fost si un militian care a fluierat dupa noi `STOP snag (?)` ca nu ne-am oprit nu stiu unde, dar nu ne-am inteles la vorbe si s-a plictisit, lasandu-ne.
23 iulie 2013 – KAZAHSTAN
Am parasit la timp Rusia, azi era ultima zi de viza oferita cu generozitate de pustiul de la ambasada din Bucuresti. Trecem de bariere, moment in care un scartait pe care il mai auzisem discret s-a acutizat. Am decis sa facem un mic popas. Cerul se lumina spre orizont. Roata sus, zgomote inauntru, roata jos, si descopar un rulment plin de praf rosu, uscat. Inca functional. Nu stiu ce ape au intrat pe acolo sa imi spele rulmentul, verificat cu o luna in urma, dar dupa o ora unul nou i-a luat locul, cu o vaselina nou nouta in juru-i. Tocmai se crapa de ziua si am fost loviti in plin de milioane de gropi din asfaltul drumului, un drum cum nu mai vazusem niciodata. Valuri de asfalt, gropi adanci si explodate, fara nicio sansa de ocolire. Nu am avut de ales decat sa urmam exemplul localnicilor, care mergeau nebuneste cu peste 90 kmh, zburand deasupra valurilor. Asta cu tot felul de Lade, Uaz-uri si Paz-uri, dar si din cele europene. Si Toyote KLAR. Suntem la -21 m altitudine. Dupa cam 150 de kilometri, o taiem la dreapta pe un drumeag de nisip, printr-un satuc plin de astfel de poteci in toate partile, si ne pomenim pe malul unei ape linistite cu cateva barci asteptand. Este Marea Caspica, un lac plin de apele Volgai. Ne-am balacit cu placere picioarele in apa destul de rece, dar aveam de mers mult pana ce apa se adancea si am renuntat la baie. Am urmarit cu uimire, pentru prima oara in viata, fluxul marii, atat de vizibil. Hotaram sa tragem un pui de somn de doua ore sa ne mai adunam. Ne trezim mult mai aproape de apa decat atunci cand ne-am culcat, si decidem ca e timpul sa o luam din loc. Pe acelasi drum care ne zdruncina din toate temeliile. Cateva popasuri de reculegere, un capuccino, niste poze de grup cu fetele camile si iar pe crestele de asfalt, catre Atyrau. In jur, cateva sonde, si mii de stalpi de curent electric, care duc sarmele de niciunde catre nicaieri.. Gasim un oras cu multe blocuri, bulevarde lungi, dar cam dezlanat. Aflam intr-un final ca in Kazahstan cardurile emise de alte state nu se pot folosi fara cont in TENGE, asa ca procuram niste tenge, pentru mici cumparaturi, ceapa si 200 litri de motorina. De la centrul Toyota mai cumpar un rulment pentru roata, sa nu ramanem descoperiti pentru drumurile rele care poate vor urma. Incercam sa aprindem o lumanare la Biserica ortodoxa Sf. Maria, construita pe la 1870, insa nu avem decat ruble. O lasam pe alta data. Investim apoi in doua sucuri si cartofi prajiti, in schmbul folosirii retelei wi-fi, si comunicam cu cei mici si multi de acasa, pe care ii gasim veseli si voinici. Seara mai avansam un pic catre sud-est, spre granita uzbeca, cu un curcubeu inexplicabil in dreapta noastra. Innoptam la o benzinarie in drum spre Beyneu, acompaniati de cativa tantari super incantati de festinul pe care l-am oferit. Ne promitem sa confectionam plasa de pus la geamuri, cat de curand.
24 iulie 2013 – UZBEKISTAN
Dimineata ne pozam cu paznicul benzinariei si benzinarul sef, incantati ca isi pot folosi telefonul Galaxy S4. Lasam cateva suveniruri de aducere aminte. Drumul devine din ce in ce mai „provocator”, de fapt o cale din pamant si nisip batatorit acoperit cu petice de asfalt sau criblura, valurit cat se poate de mult. Saraca Toyota se zdruncina din toate bucsile, dar se pare ca rezista. Si nici nu mai bea apa ca in zilele trecute. In stanga si dreapta avem pustiul, nisip batatorit si ciulini, printre care se plimba alene camile si dromaderi. Am prins si ploaia de anul acesta, pret de cateva minute, cu fulgere de la cer la pamant, pentru ca apoi sa fie iar pe la 44 de grade. Caldura intampinam si la vama Uzbeca, cu soldati care se misca cu incetinitorul. Bucurosi ca am scapat in cateva minute de vama kazaha, trecem de poarta si ne pomenim in fata (de fapt spatele) multor masini si camioane, toata lumea asteptand linistita ceva. Ca la un semn, toti au inceput sa claxoneze si parca am inaintat pret de cativa metri, era ora 14. O fi fost o pauza, nu prea intelegem, insa ne conformam. Unii joaca table, taie conserve, altii vand apa rece printre calatori, toate masinile mici au deasupra mormane de lucruri, saci, biciclete vechi si ruginite, si bagaje, fiindca inauntru stau oamenii, de regula mai multi decat incap in mod obisnuit. Dar toti asteapta rabdatori, pesemne ca asta este ritmul. Soarele a intrat in spatele unor nori si a temperatura a scazut la 43,3. Se simte.. Numaram kilometri marcati pe bord, se pare ca am trecut de 3500 deja. In jurul nostru se aude o alta limba, mai aproape de turca, ca si fețele oamenilor. La intervale de cam o ora, poarta metalica cu stema Uzbekistanului se deschide si cateva masini intra, dar fara insotitori, care o iau pe jos. De vreo patru ori s-a tot deschis, am trecut si noi prin baltoaca de dezinfectare si iata-ne intr-o curte plina cu masini si vamesi. Totul este ravasi, despachetat, toate bagajele oamenilor sunt trecute printr-un dispozitiv de scanat, ca la aeroport. Este agitatie peste tot, in ciuda caldurii, dar toata lumea coopereaza. Ne-am plimbat si noi pe la vreo patru ghisee, am completat cateva formulare si spre norocul nostru, amabilitatea vamesilor ne-a asigurat un regim special, la care nu ne-am asteptat deloc, fiind luati peste rand. Cu mici dialoguri de baza in engleza, am primit stampilele de rigoare, am despachetat numai cutia cu medicamente (in jurul nostru fiind masini golite complet) si dupa aproape 7 ore de la iesire din Kazahstan, soldatii tineri de la ultima poarta ne-au spus zambind „how are you„ si „welcome to Uzbekistan”, dar si necesarul deja „good luck”. Cred ca e prima vama din viata noastra, la care am avut un sentiment pozitiv. Toate bune, drumul relativ bun, cu exceptia gropilor clasice, care apar brusc fara variante de ocolire. Intalnim o prima bariera, pazita de un pusti, care, la intrebarea mea cum se deschide, imi arata cu mana spre o baraca de langa drum. Acolo sedeau la taclale vreo patru militieni, toti numai zambet cand ma vad. Un pic dezamagiti apoi, cand eforturile de comunicare nu prea dau roade. Incearca ei in zadar cu cateva cuvinte cheie, cum ar fi tigari, bere, disc cu muzica, din pacate nu subscriu. Unul se decide sa se incalte si sa vina langa masina, poate totusi pica ceva. Cica nu sunt legale foliile de pe geamuri, dar nu ma convinge. In final rosteste „prezent, prezent”, dar, urcandu-ma in masina, zic si eu „nye panymayu”. Da a lehamite din mana, ne zice drum bun si ii spune pustiului sa ridice bariera. Si toate isi reiau cursul. A fost primul contact cu `reghistrația`. Se intuneca si decidem ca e timpul sa ne oprim pentru odihna, doar am stat o gramada, ne retragem vreo 200 de metri pe „camp”, facem dus cu apa calda si luam cina la lumina aceleiasi luni pline. Somnul vine repede, fara impotrivire. Afara vantul necontenit parca se mai racoreste, sunt pe la 30 de grade si e bine.
25 iulie 2013 – KHIVA
Acelasi vant care usuca totul instantaneu ne intampina dimineata, amintindu-ne ca suntem in desert. Doar ciulinii si furnicile dintre crapaturi mai povestesc despre viata. Si din cand in cand cate un dromader mirat, rumegand ceva numai de el stiut. Drumul este perfect drept ca si linia orizontului care ne inconjoara. Se face din ce in ce mai cald si din ce in ce mai pustiu pe afara. Cifrele din termometru trec iarasi de 43 de grade si norii se raresc, insa vantul nu inceteaza, acelasi vant fierbinte. Dupa vreo 200 de kilometri, la o curba, vedem in fata verde. Brusc peisajul se schimba, vedem din nou copaci, iarba, apa. Si acele culturi de bumbac, care au cauzat dezastrul ecologic de aici. Harta ne arata ca este capatul vaii fluviului Amu Darya, care abia mai ajunge la ceea ce a mai ramas din Marea Aral, dupa ce apele sale au irigat artificial zona de culturi de bumbac. O mare eroare inceputa in epoca sovietica, aparent ireversibila astazi. Parcurgem alti 200 de kilometri avand in dreapta lunca inca verde iar in stanga un desert arid si pe alocuri stancos, deja caldura este generala, indiferent de ceea ce face aerul conditionat. De cateva ori a trebuit sa incetinim sub 80 km/ora, indicatorul de temperatura a apei din motor a inceput sa se ridice. Poate ar fi mai bine sa scot termostatul afara, vom mai vedea. Zona pare mult mai saraca decat pana acum, dar oamenii mai de treaba. Cumparam doi pepeni si primim unul gratis, alte doua filtre de politie sunt doar formale, cel mult din curiozitatea domnilor politisti. Poposim cateva ore in Nukus, capitala regiunii Karakalpaghistan, unde in schimbul a unei bancnote de 20 si a uneia de 10 dolari primim 75 de bancnote din moneda locala. Bine ca nu am schimbat o suta, ne lua cateva minute sa numaram. Apoi intram la muzeul de arta din localitate, despre care citisem ca adaposteste un numar foarte mare de obiecte, in special din perioada anilor 1920-50, cand picturile multor artisti proscrisi din Rusia sovietica au fost trimise in acest colt obscur, fiind apoi puse corect in valoare. Si ce e drept, peretii muzeului erau absolut plini de tablouri, fiind expusa doar o mica parte din cele 90.000 de lucrari din colectia muzeului . Iar o alta tematica a obiectelor expuse era dedicata Marii Aral, cu imagini care nu mai exista azi, barci, pescari, valuri, peste, oameni veseli, nunti si viata. Nicidecum desert. Iar la drum, trecem inca o data Amudarya si dupa mai bine de 25 de kilometri de linie de troleibuz intram pe inserat in Khiva, ne conduce un baiat la o casa de oaspeti chiar in orasul fortificat, unde incercam sa ne adunam. Dusul racoritor il acompaniem cu gelul inca fierbinte, din masina. Suntem invitati sa iesim pe acoperisul cladirii, cred ca vom iesi la o plimbare nocturna. Plimbarea nu a mai incaput insa, doar am vazut cetatea de sus, de pe terasa calda a cladirii, avand grija sa nu calcam pe un om care isi asternuse acolo patul. De departe rasuna o muzica cu un profund accent rusesc, ceva slagare de la o petrecere. Somn de voie, deci, pana la prima ora, sa prindem plimbarea prin cetatea pustie.
26 iulie 2013 – BUHARA
Si asa am facut, la 6 jumate eram
deja in plimbare, printre cladiri impunatoare din pamant, pe stradute inguste
si minarete. Tarabele cu suveniruri inca nu sunt montate, cativa le scot din
tot felul de unghere si usite si le aranjeaza pentru mai tarziu. Asa pustie, nu
ne indeamna decat sa ne imaginam cum ar putea arata in zilele Drumului Matasii,
cu lume si lume. Khiva este intr-adevar frumoasa, mica, dar la scara omului,
fara a fi coplesitoare. Luam o mica pauza, pentru micul dejun in sala centrala a pensiunii, o sala inalta cu tavan pictat, specific orientului. Apoi iar la plimbare si la cumparaturi de cadouri. Realizam insa ca deja soarele e cam sus, iar temperatura a luat-o razna. Fiecare pas se transforma in sudoare, suntem absolut uzi. Incercam sa stam intr-un muzeu dar fara succes, curge in continuare. Tocmim una alta la doua tarabe, Stefania se imbraca un uzbeca verde, mai facem un dus rapid si pe cai. Drumul nostru mai parcurge un pic lunca Amu Daryei, pentru ca apoi, ami bine de 300 de kilometri sa o taie prin desertul Kizil Kum, prin cele 43 de grade la umbra (masinii). In jur, nisip si cateva tufe spinoase, cateva filtre de politie cu `serifi` fara vlaga, o adevarata autostrada beton si din beton, inca in lucru pe un sens, niste camioane si cam atat. Pe seara am parcat in Buhara, in inima orasului vechi, gasind repede un hotel si apoi ratacind pe strazile inca pline de oameni. O multime de magazine sunt inca deschise, pline cu tot felul de maruntisuri de manufactura, langa care puteai sta cu orele sa le admiri. Ne-am culcat apoi plini de impresii viu colorate, brodate sau pictate direct inauntrul nostru.
27 iulie 2013 BUHARA si SAMARKAND
Am vrut iarasi sa fim primii calatori plimbandu-se pe strazi, asa ca ne-am mobilizat la prima ora, inainte de micul dejun, sa luam la intrebari vechiul Buhara. O alaturare interesanta de strazi inguste, case din caramizi de pamant complet inchise spre strada, dar cu surprinzatoare curti interioare si deseori un balcon generos marginit de stalpi din lemn sculptat, apoi cladiri impunatoare la cu totul alta scara, moschei si madrase impodobite cu ceramica smaltuita, cu largi spatii publice care te indeamna la contemplare, apoi galerii acoperite cu o sumedenie de mici magazine, pline cu arta pura. Am intrat din curiozitate la un atelier cu vanzare, unde se confectionau covoare. Este prima data cand am putut vedea si atinge un covor din fire de matase, o senzatie care nu se poate descrie in cuvinte. Peste tot in atelier erau intinse covoare, cred ca de ordinul sutelor, fiecare diferit fata de celalalt. Intr-o parte, intr-o liniste fireasca, patru fete tinere lucrau incet, fara graba, la tesutul covoarelor. Aflam ca intr-o zi ia nastere cam un centimetru de covor in lungime, asta daca e model mai simplu si o singura față. Pretul este pe masura efortului, de ordinul a mii de dolari. Dar merita si ultimul banut, rezultatul este dincolo de imaginatie. Ne regrupam plini de impresii la un mic dejun indestulator si apoi cu caldura in vine si in masina, ne luam ramas bun de la o pereche calatoare mixta (german-britanica) cu o Toyota 78, care isi propusese un an de plimbat prin Asia, si pornim tot catre estul care ne asteapta. Fara sa realizam, Anca ne duce pe un alt drum cu 40 de km mai lung, dar pana la urma poate acesta era cel corect. Tot prin zone pustii si fierbinti. Ne jucam intr-o pauza cu uriase mingii de spini care se tavaleau prin vantul fierbinte, investim in doi pepeni, dintre care mai tarziu spargem unul din greseala, socializam prieteneste cu multele filtre de politie, care ne lasa sa trecem fara probleme si tot pe inserat, cum ne-am cam obisnuit, intram in Samarkand. Fara a rezolva inca problema motorinei, care incepuse sa ne dea emotii. Mai aveam un stoc de 80 litri in canistre, insa nu am fi intrat in el, in plus, de la intrarea in Uzbekistan, nu am gasit nicio pompa care sa aiba motorina. Se pare ca toate masinile in Uzbekistan sunt benzinare, si se cheama Matiz, Cielo si alte Daewoo. Si foarte foarte multe minibus-uri, cam cum erau Damas-urile, de obicei pline cu oameni. Intr-un final, ajungem la un amic de-al unui benzinar, care ne vinde cinci canistre dintr-un stoc secret, cam cu un euro/litru. Dam ultimii bani (care erau de fapt 350 de bancnote) si apoi incercam sa gasim centrul orasului. Greu lucru, semnalizare inexistenta si tot felul de drumuri care ocolesc ceea ce noi credem ca este centru. Hotaram cu mici scantei sa patrundem pe unele inguste, care ne duc exact in spatele unui pietonal central. O promenada un pic ciudata, cu tot felul de galerii comerciale turistice, un paravan in spatele caruia sunt casele saracacioase din orasul vechi. Moscheea si mausoleul le-am gasit inchise, dar si pe dinafara te coplesesc cu dimensiunile si decoratiile smaltuite. Dar sentimentul pe care l-am avut a fost totusi de negare a centrului vechi, totul parea atat de nou pe pietonal, fara sa povesteasca nimic din ce se intampla in spate. Este posibil ca pe lumina zilei sa fi fost altfel perceptia, insa am decis sa nu ne oprim aici, ci sa contiunam catre Tajikistan. Relieful se schimba favorabil, scapam de acel orizont infinit si incepem sa vedem dealuri si munti, chiar daca la fel de arid peisajul general. Inainte de o trecatoare pe la 1500 m tragem pe dreapta la un pui de somn de vreo patru ore, saturandu-ne de drumul nesemnalizat si de faza mare a celor care veneau din fata.
28 iulie 2013 DUSHANBE
Drumul incepe sa fie mai interesant,
trece acum printre munti destul de inalti, stancosi si fara nici o urma de
copac. Sate din pamant, turme de capre, santiere spargand roca stancasa, filtre
de politie, la fel de prietenoase, si inca 40 de grade, la ora 8 dimineata. Pe
drum schimbam impresii cu un biciclist berlinez, Peter, care este plecat de
acasa de prin martie si se intalneste cu prietena lui in Bishkek. Asa ca se
grabea, mai ales la deal.. L-am bucurat cu o sticla de apa de la frigiderul
nostru si am luat-o inainte. Dupa doar vreo 10 kilometri, dam de un elvetian si
o elvetiana, tot cu bicicletele, care trageau de mama focului tot la deal. I-am
asteptat in varf cu aceeasi apa rece, si cu un pepene si mai rece, care a picat
la fix. Am schimat tot felul de impresii, am facut poze de grup cu cinci uzbeci
care s-au oprit sa ne salute si sa ne dea cadou un pepene, si iar la drum prin cele 45 de grade.
Culoarea rocilor s-a schimbat incet de la rosu spre galben, ne
apropiem de Denaw, un targ la marginea Uzbekistanului, cu o forfota de
nedescris, fiind chiar zi de targ, se pare. Sau asa era in fiecare zi, poate.. La vama uzbeca totul merge mult mai usor decat citisem prin carti, am predat formularele si am umblat dupa stampile timp in care vamesii se uitau curiosi la pozele din aparatul de fotografiat, e singurul bagaj pe care ni l-au controlat. . . `Good luck` apoi si iata-ne la tajici, unde stampilele au curs rapid, fara nicio discutie inutila. Vamesul a controlat masina din curiozitate, sa vada si el ce e pe acolo, mai mai ca s-ar fi suit sa dea o tura. Am cotizat apoi 2 dolari la taxa de mediu si vreo trei la sanepid (balta de dezinfectie prin care tocmai trecusem), inca 25 la viza masinii (incadrata la categoria Jeep) si gata. A fost cea mai usoara vama de pana acum, fara cozi si comentarii. Scurtul drum pana la Dushanbe era in lucru, doar cu balast compactat si criblura, asa ca era un praf general. Vedem benzinarii la tot pasul, cu motorina care ne-a lipsit cu desavarsire in tot Uzbekistanul. Punem insetati 200 litri si ne oprim tocmai in centrul Dushanbe-ului, langa tot felul de magazine, un fel de bazar cu de toate. Dupa ce stam ascunsi de caldura intr-un bar unde ne-a servit o domnisoara cu un port Islamic specific, dam o fuga la ambasada Rusiei, sa vedem daca ne suprapunem cumva programul, sa incercam o viza de tranzit pentru intoarcere. Ne ajuta soldatul de la poarta (cam ca la noi este si acolo) si ne dam seama ca programul cu publicul pentru vize este doar joia. Deci vom incerca in urmatorul loc, la Osh. La un magazin general unde ne-am mai completat stocul, un tinerel s-a tinut dupa noi tot timpul ajutandu-ne, si nu s-a lasat pana ce nu ne-a dus pungile pana la masina. Normal ca nu a vrut nimic, si nici macar nu cred ca scria in fisa postului sa faca asta. Hotaram sa parasim Dushanbe, la apusul soarelui, si ne gasim dupa creo 30 de kilometri o margine de drum, unde ne punem pe dreapta, in sunetul greierilor. Maine vom porni catre scopul plecarii noastre, pe drumul ce urca Pamirul. Abia asteptam...
29 IULIE 2013 – HABURABAT PASS 3252m
Ne trezeste o ditamai combina, care trece alene pe langa masina noastra, in drum spre camp. Pornim asadar la deal, in jurul nostru totul se inalta incet, pana ce ne trezim inconjurati de munti. Peste tot munti masivi, cum nu mai vazusem. Intre timp ne retragem pe un drum lateral sa folosim dusul din dotarea masinii, caci era cazul de o primenire. Dupa cateva filtre de politie,
`Reghistratia`, o luam brusc la dreapta, parasind parasind drumul
relativ modernizat, partial cu asfalt. Tot brusc si neanuntat, drumul devine ingust, pietros, cam
cum este un drum forestier de pe la noi, dar unul rau. Nu gresim, aceasta este
directia, chiar daca pe harta este un ditamai drumul gros, de tip drum
national. Pantele devin abrupte, pe distante lungi este mai convenabil sa comutam
reductorul, ca altfel se incinge tare motorul. Este iarasi cald, tot pe la 40
de grade, in ciuda altitudinii de 1500 m de la care incepem. Deja imaginea se
inverzeste, se umple de viata, apar paraie laterale reci si limpezi, in care ne
e mai mare dragul sa ne racorim. Doar viteza noastra scade considerabil, nu
reusim sa trecem de 30-40 km/h. Depasim cateva camioane, care nu am inteles ce
cauta si cum vor merge mai departe, ne intersectam cu doi biciclisti cu bagaje
enorme, care asudau la vale, urcam sustinut alaturi de un rau imens,
involburat, de culoarea cimentului (cu o viteza a apei pe care nu o pricepem)
si ne pomenim la inca o granita, cea a Teritoriului Autonom Gorno Badakhshan.
Acolo un vames destul de obosit de caldura, care scrie ceva in caiet (ca multi
cei de dinainte), pentru ca mai apoi sa faca un mic control al masinii. Clar ca
se suie si el la volan, se tot uita pe acolo si ochii ii cad pe o lanterna
mica, cu leduri, pe care o luasem de la Dedeman. Se vedea ca ii cam place, asa
ca, explicandu-mi prin gesturi, cat de folositoare i-ar fi lui la ghidarea
masinilor pe la bariera pe timpul noptii, i-am oferit-o zambind. I-a mai spus
si Stefaniei de cat de mare ajutor ii este lanterna, macar i-am facut omului o
bucurie. Plecam apoi fiecare cu bucuria sa, si ne despartim de raul de ciment luand-o iar la dreapta, dar de data asta chiar abrupt. Reductorul, si a treia la deal, cu ochii pe acul termostatului. Ne petrecem cu cateva camioane chinezesti, care par sa faca fata potecii care devenise drumul. In stanga si dreapta munti stancosi, valea adanca, panta cat se poate de mare. Dupa un munte, apare altul si apoi altul, si tot asa de cateva ori. Deja la orizont apar creste inzapezite, care ne ma racoresc, fiind pe urcare am oprit si aerul conditionat, sa mai castigam cateva grade la motor. Afara erau inca peste 35 de grade. Dar urcam si urcam, si dupa al cincilea munte, apare trecatoarea, cu numele de Haburabat, pe la 3252 m. Vanticel sustinut si deja super racoare, 27 de grade. Stefania are pielea gainii.. Alte
trei camioane chinezesti ne
saluta, mancam bucurosi si linistiti ca am realizat ceva astazi, si ne
dam
drumul la vale. Dar o vale unde nici viteza a doua nu tine masina. Drumul e lat
cat un camion, stanga perete, dreapta hau. Si tot asa cateva ore. Suntem
muti
de frumusetea peisajului, de maretia muntilor din jur. Si de maiestria
soferilor de camion care isi fac loc cu roata la o palma de prapastie si
la alta de stanca muntelui. La baza, la intrare in vale, alt control de `reghistratie`, baietii cu palarii de camuflaj sunt dezorientati cand dau cu ochii de Stefania la volan, si se cam fastacesc. Zambim si plecam mai departe, coborand tocmai in valea raului Panj, care devine mai apoi Amu Darya. Tot de culoarea cimentului si de caldura ghetii, si cu aceeasi viteza uimitoare. Si foarte lat. De partea cealalta, harta ne povesteste despre Afghanistan. Vedem departe oameni simpli, case din pamant si versanti abrupti, pana la cer. Valea este asa de adanca, incat toate gps-urile dau rateuri, negasind `sputnik`-urile (satelitii, pe care asa ii numeste Anca, sau Ilia, dupa transformare..). Baiul este ca se lasa noaptea, iar drumul este mai mult o poteca pe malul fluviului, cu perete si prapastie, ca cele de mai sus. Viteza nu poate depasi 30 km/h, si Khorog-ul pare mai departe acum. Luam si noi exemplul camioanelor care trag pe dreapta si pe ascundem dupa o casa, ne tratam impotriva bazaitoarelor cu trompe, si la somn. Stele cat cuprinde, luna vine pe mai tarziu.
30 iulie 2013 – KHOROG
Mai avem inca 200 de kilometri din cei de ieri si din fericire drumul s-a imbunatatit, au aparut si segmente asfaltate. Tot cu Afganistanul in dreapta, cu munti de 5000m, de care ne desparte raul involburat, curgand cu o viteza ametitoare. Gasim un loc cu nisip fin si intram pana la glezne in apa, dar atat, fiidca ni s-a taiat de rece ce era. Trecem printr-ul fel de defileu, insa cu pereti de 3000 de metri fata de noi. Sus se vad ghetari si zapezi vesnice. Deja mergem pe vale la circa 2000 metri altitudine, si se simte, este mai racoare, adica pe la 30 de grade. Vedem oameni frumosi, imbracati frumos, copii la fel de frumosi. ochi verzi. Satele se inverzesc si ele din ce in ce mai mult si apa curge din munti mult mai libera si cu mai mare putere. La intrare in Khorog un domn politist zice cu zambetul pe buze ca avem o problema, ca masina este murdara (observatie corecta) ca nu putem circula asa (incorect), si are zone un pic indoite (da, este usa de la sofer, care nu prea mai vroia sa se deschida si am dres-o cu levierul). Si mai era si Stefania, care statea intinsa in spate, si nu pe scaun, cum ar fi dorit dansul. Dar de fapt, nu a fost nicio problema, doar a vrut sa ne dojeneasca. Sau avea un amic cu o spalatorie, dar nu am priceput.. Mi-am amintit de politistul din Uzbekistan, care s-a legat de barba lui Mihai, ca nu prea era gatit pentru intalnirea cu dumnealui. Asadar parcam in Khorog, gasim un parc frumos si centrul de informare turistica, de unde luam o harta si niste cadouri, gustam o cafea si hotaram sa o luam tot pe Pamir Highway, nu pe drumul alternativ prin Vakhan, care ar fi fost mai lung, dar zice-se ca mai frumos. Timpul nu este char de partea noastra, si alegem varianta planificata. Doar ca, la intrare pe highway, un control de `reghistratia`, unde politistul da din cap ingrijorat, nu stiu ce sat sau judet de pe drum nu este intre cele de pe stampila de viza. Cica e alt judet, unde nu avem permis de trecere. Noi ne facem ca nu intelegem, pana ce incepe sa frece degetele. Skolka? Pai 50 de somoni, ramane la 10 dolari si bariera sus. Gata, intram pe Pamir Highway, zona mai intens circulata, pana la Murghab. Tot pe fundul unei vai involburate, cu ditamai muntii pe laterale. Vedem un norisor si in cinci minute bate o vantoasa de ne inchide geamurile la masina, si din senin ploua. Cu soare. Iar de la 30 de grade se fac brusc 15. Cred ca suntem la munte. Asfaltul este bun, poate reusim sa ne tinem de prognoza GPS-ului, care ieri ne-a pacalit, facand un timp dublu fata de el. Apar si masini pe drum, deci se circula. In dreapta un ghetar pana pe la 5300 m, noi pe la 2880 deja, cu urechile infundate. Intalnim sate suspendate pe versanti, peste tot plopi lungi prin sate, in contrast cu relieful arid si pietros din jur. Drumul este marginit cu aceeasi plopi, ca intr-un parc. Vantul ne cam zboara de pe drum, oare cum o fi iarna pe aici? Toyota noastra incepe sa scoata fum negru, cred ca de vina este motorina luata in munti, inainte de Haburabat, primita la galeata. Diseara promitem sa schimbam filtrul de motorina, poate ajuta. Si poate sa curatam filtrul de aer, ca mult praf am mai mancat cu totii ieri. Drumul ne duce tot mai sus, printr-o vale tot mai larga marginita de munti tot mai inalti. Niste marmote se joaca de mama focului pe langa drum. Raurile se transforma in paraie, acul termostatului se duce catre rosu si fumul tot mai negru, si iata-ne sus, pe acoperis. Adica la prima trecatoare mai inalta, Koytezec, la 4271 m. Toyota gafaie un pic, noi mai tare. Se simte lipsa de oxigen, te aputa un somn placut si mai mai ca te-ai culca acolo. Dar nu e timpul, roata dreapta spate fasaie. Iaca o gaura fix pe talon, cine stie de pe la ce fiare de pe drum pe care numai noi le-am putut gasi. Mihai se apuca de treaba, dar este un ritm impus, peste care nu se poate trece, gafaieli iarasi. Rezerva pe asfalt, cealalta sus, si la vale, fiindca e un vanticel care cam taie, in ciuda celor 20 de grade. De fapt nu la vale, intram pe un fel de platou cu tot felul de trecatori pe la 4000 m, fara o orientare anume a vailor. In jur, ca ziduri de cetate, muntii cu ghetari pe creste, strajuindu-ne. Ne tot clatim privirile, fara a crede. Apune incet si soarele, lasand un orizont rosu crestat. Hotaram sa ne oprim pe drum, fara a cobora in Murghab, de care ne mai despart cam 70 km, mai ales ca era sa calcam pe un yak, care o tot fredona pe mijlocul drumului. Ne speriem unii de altii, si fiecare se duce apoi in treaba lui. Alegem ca loc de somn un alt pas, Nayzayash, pe la 4137 m. Gafaim o tura pana ce aranjam dormitorul din masina, bagam in noi o vitamina efervescenta in loc de suc, facem o poza cu miile de stele de deasupra, care se pot atinge cu mana, si cadem apoi pe saltele, intr-o liniste cum nu mai gustasem de multa vreme. Doar vantul mai leagana din timp in timp masina.
31 iulie 2013 – PAMIR
Ratam rasaritul soarelui, pe de o parte pentru ca atunci cand a aparut de dupa muntii din jur era deja stralucitor, iar pe de alta parte, termometrul indica pe la 5 grade. In plus, gafaim de numa` chiar daca stam. Si ne trezim cu o durere de cap sacaitoare, despre care noi credeam ca ar fi din cauza curentului. Apoi am realizat ca stam sus de ceva vreme, nasurile noastre cauta in zadar dupa oxigenul de la poalele muntilor. Suntem ca intr-o uriasa cetate, cu ziduri din creste ascutite, ornate cu zapezi vesnice. Si e liniste. De bine ce ne este oxigenat creierul, ne apucam de ordine prin masina, cred ca curatenia imaculata din jur ne-a obligat sa ne conformam. Suflam un pic filtrul de aer, care nu arata chiar imbacsit, in ciuda tonelor de praf de pana acum, si montam un filtru de motorina nou nout locul celui innegrit de vreme si de motorina la galeata. Mai fixam inca o data bara stabilizatoare care cazuse pe undeva, de la vibratiile necontenite, bagam iarasi niste apa la motor (se pare ca masina incepe sa mearga cu apa in loc de motorina) si gafaind ii dam bataie. Apar si dispar jucause marmote, mari cam cat un caine de talie mijlocie. Si grase. Peste tot gauri in versanti, vizuine legate intre ele prin poteci in iarba. Veselie mare, se tot joaca intre ele, ca pentru turistii veniti la spectacol. Mai optimist decat ieri, cand, poate fi doar o parere, insa a fost unanima, cainele care s-a oprit brusc din alergat si ne-a aruncat o uitatura cum nu mai vazusem ni s-a parut mai degraba lup. Sau era betia altitudinii, caci berea se terminase de mult. Pesiajul variaza intr-un mod neasteptat, apar largi platouri cu creste inzapezite in ghetari, ba cu iarba verde, ba cu pietris, rosu sau gri. Pas dupa pas, toate la peste 4000 m trecem parca in cu totul alta lume, fiecare cu ceva nepamantesc in ea. Grandoarea este numitorul comun, incercam sa ne mai trezim din contemplare si sa mai facem fotografii, insa parca nimic nu incape in obiectivul aparatului, fie el si superangular. Intr-un fel ii invidiam pe cei trei-patru biciclisti cu care ne intersectam, lumea perceputa de ei in ritumul bicicletei era si mai intensa. Poposim o ora langa un rau complet limpede, rece ca gheata, din care umplem toate bidoanele. Tot gafaind. In mijlocul unui astfel de platou, mult mai verde ca celelalte, dupa o alta bariera cu filtru de politie si o baraca vai de ea, gasim localitatea Murghab, de fapt cateva cocioabe din pamant, raspandite ici colo, fara nicio noima, o mana de oameni si magarusi. Este posibil ca senzatia de saracie sa fie accentuata si de lipsa oricarui copac intre case, insa nu este deloc atractiv. Gasim un fel de container langa care erau cateva bidoane, ghicim ca este de fapt o benzinarie si il intrebam pe baiatul de acolo daca are ulei de motor. Nu exista. Bun, mai merge, chiar daca este cam jos uleiul, pe langa apa, masina asta merge si cu ulei. Vulcanizare? Niet, era una dar nu este.. Plecam repede, un pic debusolati de
imaginea satului si simtim incet incet cum in jur pustiul pune stapanire. Nicio
masina pret de cateva ore bune, iarba din ce in ce mai rara, ca si marmotele
vesele. Segmente lungi si drepte de drum, nu foarte rau. In dreapta, monoton si
constant, gardul care anunta fasia de granita cu China, lung ca si aceasta.
Apar la orizont varfurile albe ale șeptarilor, dominate de Varful Lenin de
7134m, cel mai aproape de noi. Pasul Ak Baital, cel mai sus punct al plimbarii noastre, pe la 4655 metri, ne solicita atat pe noi cu gafaielile noastre, cat si pe saraca Toyota, care transforma putinul aer in fum negru. Ne mai revenim conversand cu un grup de francezi veniti cu trei masini inchiriate, si glumind pe seama sandalelor Stefaniei, identice cu cele ale unei doamne. Tot de la Decathlon. Sedinta foto din pas este scurta, bate un vant puternic si rece, care ne taie pofta de a urca pe jos pentru prima data pana pe la 5000. Gafaind, desigur. O luam la vale, catre alte platouri la fel de pustii si selenare. Un praf alb decoreaza vaile, facand totul si mai nepamantest. Ceva saruri uitate de natura in apele care au trecut pe acolo. O linie albastra-azurie la orizont de da de stire ca ne apropiem de Kara Kul, un lac imens, agatat acolo, ca intr-o uriasa caldare. Niste case din pamant ne anunta satul, aproape pustiu, dandu-ne fiori cand am decis sa il strabaten in drumul catre malul lacului. Ulite prafuite, fara o logica anume, care ne-au intors de cateva ori in cerc, pana ce apare un om care stia ce cautam si ne face semne cu mana. Lacul, de un albastru cum nu mai vazusem de prin Mediterana, cu apa rece fara de pești, intinzandu-se pana la orizont. Dupa lac, tot inspre nord, pustiul din jur devine coplesitor, dispare orice urma de viata, vedem doar pietre, pietris de toate tipurile, asternut perfect orizontal in platouri imense, un vant turbat care nu ne povestea nimic (sau nu puteam noi intelege). Am realizat de ce au spus altii ca au ajuns pe luna, este ceva de neimaginat. In oglinda retrovizoare vedem un fel de tornade de praf deasupra lacului, din cand in cand o mica rafala de picaturi de apa, un soare filtrat, parca din alta lume si acel pustiu, care ne-a amutit de tot. Ne mai revenim doar la cateva treceri prin apele care au rupt drumul, acele rauri limpezi care vin si pleaca, nu stim incotro, dar avem sentimentul ca se invart in cerc, in acele platouri uriase. Atacam un ultim pas, Kyzyl Art, tot pe la 4200 m, unde Tajicii nu au avut ceva mai bun de facut decat sa infiinteze un post de frontiera. Controlul se face intr-o baraca unde un baiat facea de mancare, curatand ceapa pe masa unde colegul lui stampila pasapoartele si numara hartiile pe care le luasem din cealalta vama. Imi dau lacrimile, de la ceapa. Controlul narcoticelor s-a facut repede, pe promisiuni si juraminte, doi dintre lucratori erau lipiti de jocul de table iar al treilea se uita la un laptop, la niste clipuri muzicale. A venit si cel din prima baraca, sa le ceara niste ardei, pentru ghiveciul pe care il imaginase pe masa cu registrele. Oricum, super baieti acolo.Din sens opus ne intersectam cu trei biciclisti cehi si un suedez cu un Mitsubishi inchiriat din Kyrgyzstan. Cu pareri de rau bariera ni se inchide in spate, lasam in urma imagini care nu se vor sterge curand.
Ultima
coborare, pe un drum de
pamant rosu, ca si raul din stanga. Dar lucrurile incep sa prinda viata, apar
marmotele, versantii inverzesc brusc, muntii capata imaginea pe care o
cunoastem de pe la noi. Doar ca sunt uriasi si peste tot, si se termina in cer
cu ghetari albi stralucitori. Tot coboram, cautand vama Kyrghyza, dar nu e nicaieri. Pret de cativa zeci de kilometri, pana ce gasim doi polonezi cu o Niva, pe care o curatau de noroi. Prin interior. Ne spun ca vama e la vreo cinci kilometri, dar sa avem grija aici, mai jos un pic, ca drumul e rupt si e apa de un metru. Ei nu au putut iesi din rau pret de cateva ore, pana ce nu au trecut niste oameni si i-au ajutat (am presupus ca erau cei doi nemti care urcau mai devreme catre Tajikistan intr-un T3 Synchro inaltat, daca bine imi amintesc. Ruptura era mare, ce-i drept, au cam intrat complet rotile in raul involburat, cu o cadere ca din pod, dar am iesit iute la malul celalalt. Vama linistita, cu cativa soldati care ne plimba pe la trei baraci, dar fara niciun formular de completat, doar stampila si gata. Ne intreaba ca si cei de pana acum de narcotice, se pare ca este o problema serioasa pe acolo. De aici, un drum perfect drept, pana la Sary Tash, intre Pamir si Tien Shan, un alt platou la 3500 m. Imaginea din oglinda nu ne da pace, ne tot intoarce privirile. Dar trebuie sa mergem inainte, mai departe. Dupa Sary Tash drumul capata valente de sosea nationala, cu un asfalt de invidiat, intrerupt desigur de zone de alunecari sau rupturi, caci nimic nu e perfect. Trecem prin mai multe trecatori peste 3500 m, unde problema neasteptata era panta constanta foarte mare. Semnele se opreau la 8%, insa nu i-am crezut. Camioanele rulau la pas, la turatie maxima, iar noi pe alocuri am trecut iar pe reductor, sa nu stresam peste masura motorul. Si tot asa pret de multi kilometri, ba la deal ba la vale, printre munti inverziti, plini cu pastori nomazi cu yurtele lor. Dupa cam 250 de kilometri de la vama, ajungem la Osh, deja este noapte si totul este mai dificil de reperat. Orasul insa este unul normal, cu strazi luminate, masini grabite si oameni plimbandu-se. Ne plimbam un pic printr-un parculet plin cu masini electrice cu copii fericiti, telecomandate de fratii mai mari, la fel de fericiti. Legam un mic dialog in engleza cu o doamna profesoara de rusa, de la care aflam cam pe unde este ambasada Rusiei. Cautam cateva case de oaspeti pe care nu le gasim deschise la 1 noaptea, aflam doar lacate pe interior si hotaram sa ne retragem in dormitorul nostru mobil, pe care il parcam tot intr-o benzinarie. Pe drum gasim si ambasada rusa, exact cum ne povestise doamna profesoara, incercam sa comunicam cu soldatul de la poarta, care il cheama pe un nene in pijama. Care stia cica engleza, dar numai la nivel de buna ziua si la revedere. Totusi primim un numar de telefon la care sa sunam dimineata, nu am inteles de ce. Visam inca la Pamir.
1 august 2013 – OSH
Iesim un pic din oras, pe un camp, sa facem dusul mult asteptat, cu apa din dotare. Telefonul de la ambasada era totusi in ruseste, iar doamna de la celalalt capat nu a vrut nicicum sa o dea pe engleza. Asa ca dialogul a fost scurt. Iar este cald, dar nu vrem sa stam degeaba pana la 3 dupa masa, cand are program consulatul. Vizitam cateva internet cafe-uri, pana ce reusim sa ne bransam la unul si sa mai urcam povestea noastra pentru prietenii de departe, dar se ia curentul si hotaram sa intram adanc in bazarul vestit. Un haos de nedescris, tarabe, masini, oameni, caldura, tot felul de seminte, graunte, sapunuri, haine chinezesti, pulpe de carne agatate de tarabe in aer liber, oua stand sub soare la 40 de grade si asteptand sa fie cumparate. Inspectorul de la sanepid ar lua-o razna, dar se pare ca nu a murit nimeni de la acest bazar. Nu ai cum sa nu pleci cu ceva de acolo, asa ca se lipesc de noi vreo doua rochii, o palarie alba kyrgyza si cateva maruntisuri pentru copii. Nu mai zabovim fiindca ne preseaza ora de la consulat, unde ajungem mai devreme cu jumatate de ceas. Buluc de oameni, ca la bananele de Craciun din vremea copilariei. Nicio ordine, doar poate cea dictata de un nene (acelasi ca noaptea trecuta, din pijama) care mai iesea din sfert in sfert de ora cu o lista. Abia acum am inteles ca telefonul de dimineata trebuia sa ne scrie numele pe acea lista, dar faptul era consumat. Dupa o ora si ceva de stat ciorchini in fata consulatului, gramajoara se mai micsoreaza, coatele se mai relaxeaza si apucam sa strigam la nenea TRANZIT VIZA. Telefon? Niet, anglinschi niet na telefonu. Ok, ok, come. Si asa trecem de poarta, strecurandu-ne printre coatele ramase acolo. Wait.. Si vine un tinerel rus blond, care o rupe destul de bine pe engleza. Ni se deschide orizontul si ii explicam de ce vrem viza de Rusia, care ne lasa sa ne intoarcem acasa. `Wait 10 minutes` , cred ca eram primii cu asa ceva, nu intelegeam de ce lumea de acolo are probleme cu Rusia, cand ei au intrare fara vize. Probabil ca era vorba de permise de munca sau asa ceva. Baiatul revine cu doua formulare, e un progres imens. Doar ca `e mai complicat, crede ca luni`. Explicam ca nu se poate, ca noi plecam azi la drum. Omul se convinge, vazand teancul de hartii pe care il aveam, cu tot ce era necesar, copii, acte, poze, si ne introduce intr-un salon, pe la intrarea VIP, unde completam totul. Ne promite ca va incerca sa le aiba maine dimineata, sa il sunam pe la 9. Ne mai vine inima la loc, nu ar fi placut sa stam pana luni la Osh. Plecam plini de speranta, investim in 10 litri de ulei de motor, pentru completare, de la un service auto de unde ne priveau uimiti angajatii, cum am trecut cu masina peste un ditamai sant pe care Mihai nu l-a zarit. Cautam apoi in zadar o vulcanizare deschisa. Devastam o alimentara si hotaram sa ne rasfatam intr-o casa de oaspeti, pe care am gasit-o deschisa si disponibila. Camera in regula, baia comuna, insa toti cei cazati erau calatori ca si noi. Doi motociclisti, un australian si o fata din Fiji, cu pielea de ciocolata, apoi alti doi australieni Clary & Robert (doubledutchworldsafari.com) cu un super camion Atego Mercedes, preparat special pentru expeditii, cu trolii pe toate partile, cu care colindasera toata Africa, Asia si Australia, in ritmul de 9 luni pe drumuri si 3 acasa. Terminam apoi pepenele inceput de dimineata, il vizitam pe nenea Lenin care arata cu mana catre vest si punem nasurile in perne, visand vize de tranzit.
2 august 2013 – TOKTOGUL
Micul dejun de la Tes House a fost cam dezlanat, gazda nu parea sa isi dea silinta . Se pricepea insa bine la completat chitante. Am mai stat doua ore pe acolo, asteptand un semn de la baiatul de la consulat. Am tot admirat camionul celor doi australieni-olandezi, cu care am facut apoi niste poze. Schimbam repede placutele de frana pe stanga fata si fugim la consulatul Rusiei unde, veste buna, vizele sunt gata de lipit pe pasapoarte. Tanarul rus era tot o zdroaba, am presupus ca este prima viza pe care o face in cariera lui diplomatica, dar a facut-o tare bine si nesperat de repede. Il chema Ayrat, de prin Tatarstan, Kazan, si povestea despre viitorul lui diplomatic, sperand sa ajunga in Canada. Ii super-multumim pentru operativitate si plecam bucurosi cu vizele in pasapoarte si calea catre casa redeschisa. Mai dam o tura apoi prin bazar, Stefaniei i s-au lipit ochii de alte doua rochii kyrgyze, foarte colorate, pe care le negociem binisor, apoi luam niste jucarii chinezesti pentru barosanii de acasa. Tot incercam sa mai schimbam niste valuta, si ne lovim de tot felul de idei ciudate. De exemplu, bancile nu schimba decat 50 sau 100 dolari sau euro, casele de shimb schimba si bancnote mai mici, insa la un curs mai prost. Dupa a doua incercare reusim sa schimbam o suta de euro care avea ceva scris cu pixul pe o parte. Umplem rezervoarele cu motorina la circa 0,8 dolari, gasim apoi dupa vreo patru incercari nereusite o vulcanizare care sa ne astupe gaura din roata si pornim la drum prin Kyrgyzstan. La inceput printr-un podis, cu sate multe in care era nelipsit bazarul. Drumul national trecea direct prin bazar, ca sa fie toata treaba completa. Am remarcat ca se vinde si se cumpara totul, tara asta este un mare bazar. Prin sate, pe marginea drumului, peste tot cineva vinde ceva. Negociabil. Peisajele sunt cam ca cele de acasa, de prin Baragan, parca nu simtim ca suntem straini. Doar ca se circula cam aberant, regulile de circulatie sunt orientative si facultative. Cel putin la depasiri, linia continua este acolo doar pentru a fi calcata, dar este bine ca de obicei incap trei masini pe latimea drumului. Se mai intampla si altele, tocmai vedem doua camioane rasturnate pe marginea crumului, la cateva sute de metri unul de altul. Drumul o ia apoi catre nord, lipit de o granita ciudata cu Uzbekistanul, fara niciun gard sau semn distinctiv. Incet , incet, relieful se shimba, intram in munti, pe valea unui rau care curge linistit. Ne imaginam cum ar fi sa plutesti cu o barca in voia apelor, pe apa verde-albastra, prin defileele pe care le face. Perspectivele sunt spectaculoase, drumul este agatat cand in stanga cand in dreapta, pe versantii pietrosi, fara copaci. Deodata valea se largeste, apare la orizontul rosu al asfintitului Lacul Toktogul, lat de vreo sase kilometri, si lung de doisprezece. Ne abatem pana pe mal, si nu ratam o baie in apa surprinzator de calda. Langa noi se jucau prin apa vreo doisprezece copii si adulti, care apoi au incaput toti intr-o masina, plecand galagiosi si veseli. Pe la miezul noptii, dupa ce dam ocol lacului, ne oprim pe un promontoriu pentru somnul de dinaintea unor drumuri lungi catre casa.
3 august 2013 – KYRGYZSTAN
Ne trezim cu lacul la picioare, limpede si linistit. Micul dejun il combinam cu reglatul franelor pe stanga fata, trage ingrozitor dreapta la franare, din cauza placutelor noi doar pe o roata. Ma rog, o dregem cumva si dupa un mic offroad printre floricele albe iesim la nationala. De aici catre munte, pe sosele de nota 10, avem de trecut doua pasuri de cam 3300 m fiecare. Pe marginea drumului, cum ne-am obisnuit deja in Kyrgyzstan, bazar. Acum cu miere buuuna, de munte. Nu ne abtinem si cumparam doua borcane la jumatate de pret fata de Piata Cibin. Drumul urca sustinut, cu un rau extrem de limpede si involburat in dreapta. Pe la 2500 m valea se largeste si putem admira adevaratele traditii kyrgyze, pastoritul nomad. La tot pasul yurte, cai, turme si copii cat cuprinde. Si tot urcam, intr-a doua cu ochii pe acul termostatului. Pasul Ala-Bel, de 3184 m altitudine, ofera perspective largi asupra muntilor din jur, cu varfuri de peste 4000 m. Yurte si iar yurte, urcam iarasi pasul Otmok 3330 m, si de aici la vale, catre marele Kazahstan. Inainte de vama cumparam cinci bidoane de motorina de la o femeie, cred ca ceva contrabanda de peste granita. Fiica ei a fost tare mandra sa toarne motorina prin palnie in rezervor, incercand sa schimbam cateva cuvinte in engleza. Inainte de granita ne opreste un politist care avea un pliant ca un ghid de conversatie kyrgyz-englez, pe teme de circulatie. Nu nimereste expresia cu amenda, ii explic ca toti banii nostri s-au dus pe `saliarka` si fiecare isi vede apoi de drum. Oricum, o tara extraordinar de frumoasa si speciala, pe care am parcurs-o prea putin din pacate. La vama ni se cere declaratia vamala pentru masina, pe care insa nu o avem. Asta pentru ca la vama de dinainte, in munte, nimeni nu a avut chef sa ne puna sa o facem. `custom Sari Tash, stamp, I davai..` Explicatia tine, si dupa ce se lamureste de ce nu avem viza de Kyrgyzstan ci una de Kazahstan cu stampila deasupra (la Bucharest niet consulat Kyrgyz), trecem in Kazahstan, pentru a doua oara. Aici, toata lumea ne ajuta, unii ne completeaza formularele rusesti in rusa, altii nu ne scotocesc prin masina, iar stampile si intram. Pana catre Shymkent drumul capata valente de autostrada, insa pe alocuri ramane cel vechi si valurit, plin de camioane. E o agitatie mare, drumul acesta duce la Tashkent, si banuim ca este o ruta comerciala importanta. Intr-un final o luam la dreapta, catre nord, se innopteaza si drumul se face praf. Adica segmente intregi in lucru, alternate cu portiuni de latimea unei autostrazi si apoi brusc ocoliri de drum cu balast si un praf extrem. Atat de obositor incat tragem pe dreapta si ne culcam.
4 august 2013 – iar KAZAHSTAN
Astazi a fost jale. Pret de vreo 200 de kilometri, pana la Kizilorda, drumul ne-a fost alaturi, un fel de autostrada pe patru benzi, de o calitate super. Dupa insa, pentru alti 200 de kilometri un santier generalizat, adica un drum balastat sau asfaltat pe care nu aveam acces, dublat de vechiul drum sau mii de variante de deviere, cam ca un forestier prost de pe la noi. Toate au inceput sa zdrangane, si inauntru si afara, un far statea sa cada, snorkelul se tot balanganea si Mihai incerca sa doarma prin spate, ba pe frigider ba pe buda. Trecem de Baykonur, observam niste chestii departe, in zona interzisa, insa nu se vedea nicio racheta cu motorul pornit. Parca zonele de deviere se imputineaza, reusim sa mergem mai rapid, pe portiuni de drum asfaltate impecabil. Tot pe la Kizilorda, doi politisti vor sa ne fraiereasca. Masina lor venea usor din fata, trece de noi, intoarce apoi, ne depaseste si aprinde girofarul. Eram pe drum, in camp, adica, in afara oricarei localitati. Oprim si incepem obisnuitul dialog care incepe cu `at kuda`. Sunt poftit in masina de politie si mi se arata pe display o poza cu Toyota noastra care cica rula cu 92 km/h. `92!!!, nu se poate, nu am mai mers asa repede de cand a inceput sa tremure cardanul fata din cauza crucilor care balangane, adica de pe la Galati. Nu se poate!` Nu ne intelegem, fiecare o tine pe a lui, mi se da o hartiuta mazgalita si mi se explica ca permisul ramane la ei. De acord, zic, si ies dim masina, catre a noastra, iar din spate ma cheama baietii inapoi. Seriful imi intinde permisul si imi zice apoi cica sa merg mai incet. Si sifoneaza facatura de proces verbal. Plecam si apoi realizez ca baiatul ne filmase cu radarul in miscare, si vitezele se insumasera, noi nu aveam mai mult de 65-70. A incercat si omul un ciubuc de duminica dupa amiaza dar poate li s-a parut si lor apoi ca prea e cusuta cu ata alba. Oricum nu avea ce face cu permisul meu, poate doar pentru colectie. Si asa trecu primul radar. Gasim ceea ce a mai ramas din orasul fost port Aralsk, dar nu oprim, ci incercam sa gasim vechiul mal al Marii Aral, cu ceva resturi de vapoare. Baiul este ca s-a lasat noaptea, si ar fi pacat sa nu vedem ceva. Ne ghidam de gps si hartile topo printr-un sat pescarest fara apa la mal, iar apoi pana pe o plaja de acum 30 de ani si parcam intre gaze, ciulini si soricei de camp. Incercand sa pozez un asfel de soarece, din acela care sare ca un cangur, m-am apropiat la aproape un metru moment in care s-a repezit baiatul la sandalele mele mai mai sa le inhate. Ne-am inpacat pana la urma si am terminat sesiunea foto la lumina farurilor. Apoi am mai scris cateva cuvinte pe laptop, avand pe ecran cam o suta de gaze zburdalnice care au trecut prin plasa de la geamurile masinii. E destul de cald si vantul turbat de acum o ora s-a oprit de tot. Sau asa o fi sub apa, vom vedea dimineata pe ce fund de mare ne-am oprit, daca nu ne intra pestii prin plasa de tantari.
5 august 2013 TOT KAZAHSTAN
Valurile inspumate nu ne-au trezit de dimineata, sau nu le-am auzit noi, cred ca apa era tare departe de noi. Ce am mai gasit sunt doar urmele valurilor si sarea ramasa dupa retragerea apelor, datorita acelei mari erori umane care a secat trei sferturi din Marea Aral. Doar vantul se mai auzea, din cand in cand, si pescarusii care cautau ceva. In loc de pestisori aflam aceleasi gaze si soricei. Nu am mai zabovit sa gasim vapoarele ruginite, fiind un pic in intarziere, sentimentul era si asa deplin. Au urmat apoi 400 de kilometri pe un drum impecabil, fara niciun sat (si nici benzinarie), prin stepa cazaca. Nu tocmai lipsita de viata, cum am fi crezut noi, vedem multe rapitoare inaripate, vulpi si nelipsitele camile. Peste inca vreo 500 kilometri incepe ploaia si totul devine o mazga generala. La Uralsk umplem cu motorina tot ce putem, dupa ce ne cam pacalim cu schimbul valutar, si atacam gropile specifice drumurilor de granita, catre vama rusa. E deja 4 dimineata. Un echipaj de politie ne opreste si ne intreaba ceva, un fel de hartie cred. Nu intelegem (sau asa pretindem) si suntem lasati in pace. Dictionarul zice ceva de o asigurare, dar din cate stim este facultativa in Kazahstan. Si asa a si fost.
6 august 2013 RUSIA
Cand am ajuns la cele cateva baraci de la granita tocmai rasarea soarele. In mai putin de 30 de minute eram deja in Rusia, fara prea mari formalitati, toti fiind destul de adormiti si coada inexistenta. Speram ca situatia din Rusia in ceea ce priveste drumul dupa granita sa se imbunatateasca, insa nu a fost asa, au urmat peste 200 de kilometri de gropi si valuri de asfalt, care dadeau lovituri la fix celui care dormea in spate in masina. Incet incet parca gropile s-au mai atenuat, ochim un lan de floarea soarelui si facem o pauza pentru obisnuitul duș in natura. Inima ne mai vine la loc pe masura ce vedem copaci, iarba si verdeata. Desigur ca apar si nesfarsitele campuri cultivate cu de toate, indeosebi cu floarea soarelui, si drumurile lungi si drepte care trec dincolo de curbura pamantului. Poposim in Saratov, sa ne pozam cu Volga cea uriasa si cautam apoi o benzinarie pe care o stiam cu wi-fi, poate mai innoim informatiile si jurnalul nostru. Dupa doua ore de traversat un trafic mizerabil, gasim iesirea catre vest, insa reteaua wi-fi nu prea mergea, cu tot sucul si clatita pe care le-am comandat la barul din benzinarie. Drumul lung din fata noastra ne impinge mai departe asa ca nu zabovim aiurea in fata butoanelor. Masini multe, camioane, iar camioane, sate si coline lungi, un peisaj care ni se desfasoara o zi si o noapte, pret de aproape o mie de kilometri, pana ce, in zori de zi parasim Belgorod-ul si atacam vama ruso-ucraineana, dar nu inainte de o mica negociere dintre Stefania si un militian, care pretindea ca permisul ei i se cuvine. Din cine stie din ce motive si aiureli. Intr-un final nimeni nu a inteles nimic si permisul a ramas la noi, fara nicio investitie suplimentara.
7 august 2013 UCRAINA
Intram cu mare avant in vama aceea mare, dupa o coada imensa de autoturisme care asteptau sa intre in Ucraina. in curte, aproape sa intram la liniile de verificare, cand un nene ne intreaba ce e in canistre. Salyarka, da. Aaa, nu se poate, cica doar 10 litri avem voie sa caram in sticle. Pai stai un pic, nu e bisnita, e rezerva luata de mai bine de o saptamana tot din Rusia, pentru Pamir, pe care am folosit-o doar partial. Nu convingem, dar nici nu ni se sugereaza o mica contributie intre paginile de pasaport. Solutia care o sugereaza nenea este sa o aruncam pe camp dupa ce ne intoarcem inapoi, desigur. Auzi, 80 de litri in sant, la Rusia merge, ca e tara mare, nu se vede. NE intoarcem debusolati, incercam sa o dam pe la soferii de tir, insa toti dorm sau au rezervoarele pline, inghesuim 40 de litri prin rezervor, pana in buza, si dam o fuga in primul sat, unde dam restul de 35 litri la un service auto si primim, culmea, si o parte din bani. Ne postam iar la vama, din fericire coada se terminase si nenea cu pricina plecase acasa cu schimbul de tura. Dam de altul, care ne tot intreaba de o declaratie, cea de la Kazahstan pe care i-am plasat-o nu era suficienta. Alta n-am. Zice, sau asa inteleg, ca trebuie sa dam totul jos din masina, sa le declaram, dar renunta pana la urma si nici macar nu se uita ce avem pe acolo. La ucraineni gasesc respectiva declaratie, pe care saracul om mi-o ceruse cu buna credinta. Ghinion, data viitoare i-o voi da. Aici alt nene citeste de cateva ori imputernicirea pentru masina, chiar daca este evident ca nu am cumparat-o din Rusia, dupa cat de jerpelita si murdara este. Se plictiseste pana la urma si ne salutam iarasi cu soldatii de la bariera, `sciastliva` catre casa, dupa vreo patru ore de fredonat pe acolo. Ne este clar acum ca vamile mari trebuiesc evitate, se pare ca functionarii sunt mai plini de zel in cele mari. Ucraina este mult mai aproape de ceea ce suntem obisnuiti, in afara faptului ca toate campiurile sunt cultivate, e cam ca la noi, paduri, drumuri proaste si mai putin proaste, dealuri si camioane. O gramada de benzinarii, magazine satesti si schimburi valutare. Decidem sa nu coboram catre Odessa, pe drumul de venire, ci sa o luam direct catre cei mici si dragi de care ne este dor, catre Baia Mare. Iar poposim in lanul de floarea soarelui, la duș, cu soarele plecand rosu catre vest si noi urmandu-l.
8 august 2013 CATRE CASA
Noaptea ne prinde pe tot felul de drumuri, cam valurite si pline de gropi, cu care deja suntem obisnuiti. Nu foarte bine semnalizate, dar ne bazam cu totul pe gps si iesim de fiecare data, multumita indicatiilor in ruseste (am schimbat-o pe Anca, cu un domn, Ylia, care ne tot povesteste de na prava si na lieva). Nu ne oprim, dormim pe rand pe patul din spate (cat putem de balanganit), ne desprindem de drumurile nationale si o luam mai de-a dreptul, pe ceva judetene, la fel de valurite. Vedem multe sate, pe colinele adiacente Nistrului, drumul este tot un deal si o vale, o lume care ne priveste curioasa. Catre pranz trecem Nistrul, catre sate cu nume romanesti, dar in care nu se mai vorbeste de mult timp romana. Parcam apoi in centrul Cernautilor, oras mare cu aer de mica Viena, deja arhitectura ne aminteste de acasa. Suntem legati un pic de aceste locuri, tatal lui Mihai s-a nascut aici, si tot aici au trait o vreme bunicii lui Mihai, in timpul facultatilor, in perioada lui 1943. Vizitam intamplator o biserica romano-catolica, invitati si ghidati de un vorbitor de limba romana, care isi petrecea vacanta acolo, incercand sa restaureze si sa intretina ce mai ramasese. Sovieticii o transformasera in cladire de arhive, cu doua plansee intercalate pe toata inaltimea bisericii neogotice, si multi pereti de compartimentare. O mutilare cum nu mai vazusem. Nu am inteles care era treaba cu santierul, se pare ca era un proces de voluntariat, biserica era a nimanui. Umplem apoi iarasi rezervoarele cu motorina, de data aceasta cardul merge fara nicio problema si pornim pana intr-un orasel de langa Cernauti, Storojineț si satul adiacent Panca, locul in care se nascuse bunica lui Mihai, cu aproape un veac in urma, si de unde plecase in mare graba in 1944 cu trenul de refugiati. Nu credem sa mai stie nimeni romaneste, dupa atatia ani, dar macar vedem locuri de unde au inceput viata cei care ne-au bucurat copilaria. Este cald si pe aici, intram iarasi pe un drum national care ne duce incet catre Carpati, urmarind Prutul pana la izvoare. O data cu racoarea gasim si multe satiuni turistice montane, turisti cat cuprunde si paduri de brad, pe care nu le mai vazusem de saptamani intregi. Drumul coboara apoi in bazinul Tisei, pana la Solotvino, o localitate peste drum de Sighet. Deja in stanga Tisei vedem Maramuresul, tara Viseului, lumea se balaceste in Tisa fara sa se sinchiseasca de granita aceasta. Doar cativa soldati ne opresc sa ne ceara niste bere, pasapoartele sunt mai putin importante. Gps-ul ne gaseste vama catre casa, undeva pe o strada laturalnica, pe care altfel nu am fi gasit-o. Ucrainienii cam plictisiti, se uita un pic prin masina si primim apoi ultima stampila. La vama romaneasca lumea zambeste, un vames chiar isi dorea sa faca o excursie pana spre Pamir, si shimbam cateva impresii. Chiar daca suntem in nordul extrem al Romaniei, deja este acasa. Dupa trei saptamani poposim in centrul Sighetului, seara, la un bar cochet, si bem linistiti niste cafele cu gheata. Langa noi, la alta masa, se vorbea engleza. Lumea este la fel cum o lasasem, dar parca o vedem cu alti ochi. Ne pozam cu Toyota noastra credincioasa, care nu a comentat nimc despre milioanele de gropi prin care am dus-o, trecem pasul Gutai si in miez de noapte debarcam la bunicii copiilor nostri, langa Baia Mare, cu sentimentul de a fi incheiat un capitol special, unic.
Cei mici viseaza, ne alaturam lor si visam si noi mai departe.
EPILOG
Cateva ganduri bune, catre... Bunicii copiilor nostri care au facut posibila excursia noastra. Lui Razvan Cirap si
Nicolae Daia de la GTC AUTO, pentru piesele de rezerva care au stat cuminti in portbagaj,
din fericire nu a fost nevoie sa le folosim. Lui Cornel si lui Andrei, celor care au avut ideea expeditiei, dar care au renuntat prea usor la ea. Lui Radu Horotan, pentru aplicatiile GPS pentru stan-uri, fara de care eram pe nicaieri si am fi pierdut mult timp. Colegelor de la ARHIMUS, care au raspuns telefoanelor in locul nostru. Lui Zoli Adorjani, pentru plimbarile prin Viena, dupa vizele noastre. Si celor trei copii minunati care ne-au asteptat rabdatori numarand in fiecare zi foile din calendar.
ALTE cifre si statistici, poate folositoare: - Kilometri parcursi – cca 12.300 pe kilometrajul masinii cu corectiile de rigoare - Cel mai sus – 4655 m , pasul Ak Baital, Pamir - Cel mai jos – minus 27 m , Kazahstan, langa Marea Caspica - Cel mai cald observat pe termometre – 50 grade Celsius - Cel mai frig – 5 grade, pe platoul Pamirului, noaptea. - Cea mai lunga asteptare – Vama Kazahstan – Uzbekistan (Beyneu - Karakalpaghistan) – 7 ore jumatate - Combustibil consumat/cumparat, cu rezervoarele pline la intoarcere - 1829 litri motorina - Consum mediu realizat – cca 13,2 l/100km - Timp efectiv 20 zile, cca. 480 ore - Viteza medie globala – 26 km/h - Distanta zilnica medie, statistic – 624 km - Distanta maxima parcursa continuu in 24h – cca 1200 km - Buget pregatiri, vize, poze, formulare, invitatii, comisioane, asigurari - 975 USD/persoana - Buget cheltuieli efective, cazare, trai zilnic, inclusiv carburant, - 1160 USD/persoana
CURSURI VALUTARE la schimb liber:
Rusia – 1 RUB = 0,031 USD Kazahstan – 1 TENGE = 0,0066 USD Ucraina – 1 Hryvna = 0,123 USD Uzbekistan – 1 SOM = 0,00037 USD Tajikistan – 1 SOMON = 0,21 USD Kyrgyzstan – 1 SOM = 0,0205 USD
PRET MOTORINA, minim Ucraina – 9,2 UAH / 1,13 USD Rusia – 28,9 RUB / 0,89 USD Kazahstan – 95 TEN / 0,62 USD Uzbekistan – 3500 SOM / 1,30 USD Tajikistan – 6 SOMON / 1,26 USD Kyrgyzstan – 36 SOM / 0,74 USD
ALTE RECOMANDARI SI SFATURI.. - Rusa este foarte utila, cand ai nevoie de ceva (vize, adrese, cazari, indicatii diverse). Nu este buna cand ai dialoguri cu politia, atunci e bine sa vorbeasca fiecare pe limba sa, pana interlocutorul se satura sau se plictiseste. - Traiul la peste 4000 de metri altitudine nu este tocmai comod, unele persoane pot avea dificultati legate de respiratie si dureri de cap. - Moneda preferata este dolarul, cursul de schimb este mai bun pentru bancnote mari, de 50 sau 100 (Kyrgyzstan) - Motorina in Uzbekistan este destul de greu de gasit. - Rusia nu permite iesirea inspre Ucraina cu mai mult de 10 litri de combustibil / masina, in recipiente. - De discutat cu medicul necesitatea tratamentului preventiv pentru malarie. Noi am gasit pe internet grad ridicat de risc in zona Uzbekistanului si a Kyrgyzstanului. Am folosit Plaquenil 200mg. - Apa potabila se gaseste usor, imbuteliata spre vanzare in magazine si la vanzatori ambulanti. Singura sursa naturala pe care am folosit-o noi a fost luata dintr-un pârâu din Pamir, de la peste 4000 m, fara consecinte asupra sanatatii. Luati vizele din timp, cu macar trei luni inainte. Se salveaza o gramada de bani, nervi si umblet. DESPRE TOYOTA NOASTRA si ce am mai inghesuit prin ea..
- Landcruiser J8 motor 4200 diesel aspirat 1HZ, care la peste 3500 a inceput sa scoata fumul cel negru. Ne-am linistit apoi cand am vazut si alte fumuri negre pe acolo, de la un LC105 si alte dieseluri similare. Acum si-a revenit. Nu am umblat prin el de aproape 100.000 km si cred ca ar fi momentul potrivit. - Suspensii banale OME, cu arcuri +150 kg fata si +400 kg spate, care nu ne-au facut probleme deloc. - Bucsi de toate felurile, despre care inca nu sunt date referitoare la starea fizica. Vedem la demontare. - Rezervor suplimentar de motorina de 150 litri, in care au incaput la o pompa 170 (cred ca ne-au țepuit acolo cu masuratul..) - Rezerva de apa de spalat amplasat in locul bateriilor, in compartimentul motor, legate la o pompa de spalat parbrizul si cu un maner de dus la capat. Apa se facea cam fierbinte de la caldura motorului dar o mai completam in bidoane cu apa rece si era numai buna apoi. - Izolatii din folie poliuretanica de 12mm puse in usi, aripi spate si podea, precum si in spatele geamurilor mijloc si spate. Cred ca au fost utile, macar in pastrarea diferentei de 5 grade dintre interior si exterior. Aerul conditionat nu prea reusea mai mult decat atat. In cele de la geamurile din mijloc am decupat si montat plase de tantari, foarte utile noaptea, cand dormeam cu ele deschise. - Frigiderul Waeco de 35 l, de o utilitate absoluta. Am racit pana si pepenii. Am mai apelat si la o lada termoelectrica, pentru apa de baut curenta si alte ciocolate. Dar il opream noaptea, facea zgomot si caldura suplimentara. - Apa multa, in 3 bidoane de 30 litri, si altele mai mici, de 15 si 20. - Buda de camping, utila in momente in care nu puteam opri sau nu ne puteam permite sa iesim in natura (coada la vami, orase). Cu probleme doar cand am urcat pe platou si compartimentul cu ape uzate a ramas la suprapresiunea de jos. Egalizarea presiunilor s-a facut cu usile deschise. - Doua saltele gonflabile de 70/200 cm, care s-au fixat perfect in spatele scaunelor din fata, pe cutii, frigidere si buzi. - Tot felul de echipamente de recuperare, pe care nu le-am folosit, insa nu am fi plecat fara ele. - Piese de rezerva, in special pentru transmisie si suspensie. Cele care pot asigura ca rotile sa se invarta in continuare. - Folie 5% transparenta pe geamurile din mijloc si spate, si 90% in fata, cu verificarea de a fi un bun filtru UV impotriva soarelui. Un singur politist uzbek s-a legat de ele, dar fara succes, nu s-a facut inteles. - Proiectoare led chinezesti, care nu ne-au dezamagit. - Baterii Banner Running Bull 800A, fara cusur. - Invertor 12V/220V, folosit pentru incarcare laptop mobil si baterii aparat foto. - Troliu Warn9,5xp, cu plasma sa, de care nu ne-am atins. - Laptopul antic de plafon cu un ecran tactil insurubat in bord. Calculatorul a cam inceput sa se blocheze dupa 9-10 ore de functionare, poate si din cauza caldurii, dar oricum are cativa ani buni si nu l-am dat jos de acolo decat o data.
NAVIGATIE si DOCUMENTARE - Ozi explorer cu harti militare rusesti 1:200.000 sau 1:100.000, cumparate de pe mapstor.com, perfect desenate chiar la nivel de poteci. - nRoute cu harti Garmin, in mare parte Open Street. - Navitel pe platforma Andriod, fara de care am fi orbecait mult mai mult. Harti bine facute, pentru toate stan-urile, fiind un software rusesc. Si rutabil. - Harti tiparite, cumparate in ultimii ani de prin librariile din vest, pentru o imagine mai clara de ansamblu. - Ghiduri Lonely Planet Asia Centrala, editia 2007 (mai noi nu am putut gasi).
Video![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() Imagini![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() « inapoi |
Activitatile Clubului
Galerie Imagini
|
Parteneri![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() |
||
ACASĂ · NOUTĂŢI · DESPRE NOI · ACTIVITATI · MEMBRI · GALERIE · PARTENERI · CONTACT | ![]() |