PAMIR EXPEDITION - Between the Roof of the World and the Feet of the Sun - July 2013

[ EXPEDITIONS ]

Intre Acoperisul Lumii si talpile Soarelui – o plimbare prin PAMIR – iulie 2013

 

Marco Polo, Description of the World (Livres des merveilles du monde)

`Localnicii ii numesc Bam-i-Dunya (Acoperisul Lumii).

 De indata ce te urci acolo, nu e greu de imaginat de ce sunt numiti astfel.

 Poti simti ca Pamirul este un pic mai aproape de Ceruri.`

 

Cateva cuvinte inainte de toate.

Cuvantul PAMIR din persana veche inseamna `pasune curgatoare`, iar dupa alte surse poate fi o derivatie de la Paw-i-Mur, adica `picioarele soarelui`. Chinezii il numesc Congling Shan, `Muntii Cepei`.

Pentru majoritatea călătorilor, o trecerea prin  Pamir este cu siguranta diferita fata de  oricare alta experiență de călătorie anterioară.Pamirul atrage prin acest aspect de unicitate, insa unele avertismente desitnate calatorului sunt necesare, deoarece experienta este provocatoare atat fizic cat si mental.

Vom vedea . . .

18 iulie 2013 SIBIU

Bucurie mare, vin pasapoartele de la Viena, chiar daca la telefon un domn DHL din Bucuresti era convins ca numai maine le vom avea. La Sibiu treburile merg poate altfel, ma intalnesc cu soferul curier si apoi admir cele trei vize primite in Austria, Uzbekistanul, Tajukistanul si Gorno-Badakhsan. Pe langa cele doua luate saptamana trecuta, Kazahstan si Kyrgyzstan, dupa mai multe negocieri amicale cu domnul consul, iata ca suntem gata de drum. Suntem inca in grafic, cu conditia ca maine sa obtinem viza de Rusia, in aceeasi zi. Lasam in urma casa goala si cu noaptea in cap in dam bataie catre Bucuresti.

Suntem noi doi, Stefania si Mihai, inca ramasi neclintiti in dorinta de a descoperi lumea.

19 iulie 2013 BUCURESTI

Ajungem cu doua ore inainte de programul cu publicul, deja suntem a doua persoana la rand. Iar cum afaceri sunt peste tot, cu un cost dublu obtinem fara emotii prea mari viza de tranzit, pe la 12 si un sfert. Baiatul de la consulat a crezut ca ne prinde in offside cu unele hartii suplimentare, insa le aveam in maneca, si l-am convins. Cateva cumparaturi apoi si un somn de 13 ore pana sambata.

20 iulie 2013 MOLDOVA

Alte cumparaturi, investim in 40 de litri de apa plata, ochelari de soare pe nasul Stefaniei si o palarie sus, si tot pe la 12 si un sfert pornim catre estul indepartat. Si doua duburi de vaselina auto, pentru orice eventualitate.  Avem si un GPS nou, Anca, special procurat de Radu pentru Rusia si Stan-uri, care nu prea le are cu kilometri. Toate distantele le anunta in metri in loc de kilometri, cu o voce care ne aminteste de Ioana de anul trecut. Alaturi de Anca este D-l Ozi si Garmina, parteneri traditionali deja, cu traseele concepute de noi. Anca ne anunta ca mai avem o mie si ceva de kilometri pana la Mariulpol, un reper marcat de noi pentru Marea Azov. Cred ca ne asteapta o baie, ca tare ne e dor de mare.

Trecem de Galatiul cu silueta sa industriala si dam prima data pasapoartele la ghiseu. O vamesa simpatica moldoveanca ne intreaba razand: „si voi tot acolo mergeti?”. „Da, dar unde” zicem noi. De fapt mergem un pic in alta parte, aflam ca tocmai trecusera mai multe echipaje din raliul Mongol Rally.  Moldova Romaniei de peste prut este linistita, destul de pustie si cu multe dealuri cu vita de vie. Drumurile mai rele, dar facem fata. Scurtul drum prin Moldova se termina tot cu un zambet al unui vames, care renunta sa mai caute prin cutiile noastre.

21 iulie 2013 UCRAINA

O coada de aproape o ora la vama ucraineana, timp in care dam gata o conserva de fasole. Nici aici nu avem inca probleme cu actele, soldatii tot citesc motto-ul lipit de masina si zambesc. Ne intreaba daca suntem la un concurs sau ceva de genul acesta, nu inteleg cum e cu vacanta noastra.

Toata noaptea apoi ne balanganim pe rand in zona de dormitor din spatele masinii, pe drumuri teribil de valurite. Incet incet ne apropiem de Marea Azov, pe care o vedem pe harta. Nu mai avem rabdare pana la Mariupol, si imediat dupa Primorsk, dupa o curba larga a drumului o zarim si imediat luam un mic drum agricol, care ne scoate direct pe plaja ingusta. Surpriza, deja gasim mai multe familii, copii, corturi si o mare foarte linistita. Nu ratam o baie scurta si racoritoare, care ne pune la loc pe picioare.

Mancam cu pofta dupa baia buna, ne luam pastilele saptamanale pentru (sau impotriva) malariei si ne primenim in haine curate.

Tot cu marea in dreapta, avansam catre est printre campuri de floarea soarelui, suntem surprinsi la un moment dat de vama rusa, pe care o credeam mai departe. Aici insa coada mai serioasa, la ambele treceri. Ne plimbam pe la doua ghisee, in care nu se vede nimic din afara, ci numai fetele noastre oglindite in geam. Primim stampilele de rigoare, si stam la o mica coada la un nene de la vama, pentru formalitati legate de masina. Langa noi, doua echipaje de la Mongol Rally, niste suedezi cu doua Skoda Octavia, care nu prea stiau ei incotro merg. Ziceau despre un oras cu un nume format din trei cuvinte, cu liniuta. Am presupus ca era vorba de Rostov-na-Donu, situat dupa granita. Sper sa ajunga in Mongolia, ca in China nu o sa ii lase. La biroul asta, „problem”, imputernicirea pentru masina nu e buna. „De ce? Scrie tot acolo”. Mi se explica intr-o engleza minimala ca scrie doar ca am voie sa o conduc. Pai nu asta fac oare? Cu asa ceva am mers si anul trecut, pana la Magadan.. „Aoleo, ce ai cautat acolo? Hai da actele, ca merge..” Si stampila pentru trei luni e la locul ei, pe formular. Ni se ureaza „good luck”, probabil ca vom avea nevoie. Si iata Rusia, prima data pentru Stefania, a doua pentru Mihai.

In stanga si dreapta lanuri nesfarsite de floarea soarelui, drumul impecabil si din ce in ce mai multe masini. Un pic obositi de asteptarea din vama, ne cam lasa rabdarea pana la Rostov-na-Donu, care nu mai apare odata. Abia catre miezul noptii poposim la o benzinarie unde doamna de acolo  nu ma crede ca incap 150 litri de motorina in masina si imi da doar o suta, pentru ca apoi sa mai cumpar inca 50 si sa mai ramana loc.  Punem si in canistrele de pe portbagaj, pentru zonele critice, si cerem voie sa innoptam acolo. Nicio problema, zice doamna cu amabliltate, si asa luam un somn de 5-6 ore.

 

22 iulie 2013 – RUSIA

Hotaram sa o luam direct, pe track-ul conceput pe baza Google Maps, adica pe niste judetene. Unele late cat trei drumuri de-ale noastre, altele mai normale. Pare in regula, traficul este redus si peisajul neschimbat, cu lanuri cat  vezi cu ochii. Mai greu la depasirea unei combine, care ocupa toata latimea drumului. Am vizitat rapid oraselul Salsk, sa ne refacem proviziile de apa, paine si ruble, si iar catre est, catre Astrahan.

Cu cat inaintam catre acest est, lucrurile se schimba. Am remarcat ca nu mai este nici un copac de ceva vreme, iarba a pierdut culoarea verde, cerul este  complet lipsit de nori. Apar primele camile iar drumul, bun de altfel, nu se mai sinchiseste de dealuri, luand-o de-a dreptul, adica in linie dreapta. Trecem printr-o zona la fel de arida, dar cu multe balti stanga si dreapta soselei, unele secate iar altele cu apa si, o data cu soarele care dispare rosu intr-o parte, apare luna cea mai plina anuntand noaptea. Intram in Astrahanul de pe malurile Volgai si ne permitem o plimbare pe faleza plina e tineri, chiar si luni seara.

Nu ne oprim ci incercam vama Kazahstanului. Placut surprinsi, procedurile merg bine si fara mari deranjuri, de care ne cam temeam. Chiar mai bine decat la vama rusa. Desigur, cu exceptia doamnei de la ghiseul pentru cei fara de volan, cu care Stefania nu a fost pe aceeasi lungime de unda. Dar intr-un final, cu o mana grea pe stampila, totul a fost definitivat. Cred ca doamna si-a dat seama ca Stefania are sofer si ca nu este pe jos. „Tayota?”.. „Da, da, ia driver”. Clac! Clac!. Si a mai fost si un militian care a fluierat dupa noi ca nu ne-am oprit nu stiu unde, dar nu ne-am inteles la vorbe si s-a plictisit, lasandu-ne.

23 iulie 2013 – KAZAHSTAN

Am parasit la timp Rusia, azi era ultima zi de viza oferita cu generozitate de pustiul de la ambasada din Bucuresti. Trecem de bariere, moment in care un scartait pe care il mai auzisem discret s-a acutizat, moment in care am decis sa facem un mic popas. Cerul se lumina spre orizont. Roata sus, zgomote inauntru, roata jos, si descopar un rulment plin de praf rosu, uscat. Inca functional. Nu stiu ce ape au intrat pe acolo sa imi spele rulmetul, verificat cu o luna in urma, dar dupa o ora unul nou i-a luat locul, cu o vaselina nou nouta in juru-i.

Tocmai se crapa de ziua si am fost loviti din plin de milioane de gropi din asfaltul drumului, un drum cum nu mai vazusem niciodata. Valuri de asfalt, gropi adanci si explodate, fara nicio sansa de ocolire. Nu am avut de ales decat sa urmam exemplul localnicilor, care mergeau nebuneste cu peste 90 kmh, zburand deasupra valurilor. Asta cu tot felul de Lade, Uaz-uri si Paz-uri, dar si cele mai europene. Si Toyote.

Dupa cam 150 de kilometri, o taiem la dreapta pe un drumeag de nisip si printr-un satuc plin de astfel de poteri in toate partile, si ne pomenim pe malul unei ape linistite cu cateva barci asteptand. Este Marea Caspica, un lac plin de apele Volgai. Ne-am balacit cu placere picioarele in apa destul de rece, dar aveam de mers mult pana ce apa se adancea si am renuntat la baie. Am urmarit cu uimire fluxul marii, atat de vizibil. Hotaram sa tragem un pui de somn de doua ore sa ne mai adunam. Ne trezim mult mai aproape de mal decat atunci cand ne-am culcat, si decidem ca e timpul sa o luam din loc. Pe acelasi drum care ne zdruncina din toate temeliile. Cateva popasuri de reculegere, un capuccino, niste poze de grup cu fetele camile si iar pe crestele de asfalt, catre Atyrau.

Gasim un oras cu multe blocuri, bulevarde lungi, dar cam dezlanat. Aflam intr-un final ca in Kazahstan cardurile emise de alte state nu au valabilitate, asa ca procuram niste tenge, pentru mici cumparaturi si 200 litri de motorina. De la centrul Toyota mai cumpar un rulment pentru roata, sa nu ramanem descoperiti pentru drumurile rele care poate vor urma.

Investim apoi in doua sucuri si cartofi prajiti, in schmbul folosirii retelei wi-fi, si comunicam cu cei mici si multi de acasa, pe care ii gasim veseli si voinici.

Seara mai avansam un pic catre sud-est, spre granita Uzbeca. Innoptam la o benzinarie in drum spre Beyneu, acompaniati de cativa tantari super incantati de festinul pe care l-am oferit lor. Ne promitem sa confectionam plasa de pus la geamuri, cat de curand.

24 iulie 2013 – UZBEKISTAN

Drumul devine din ce in ce mai „provocator”, de fapt o cale din pamant si nisip batatorit acoperit cu petice de asfalt sau criblura, valurit cat se poate de mult. Saraca Toyota se zdruncina din toate bucsile, dar se pare ca rezista. Si nici nu mai bea apa ca in zilele trecute.

In stanga si dreapta avem pustiul, nisip batatorit si ciulini, printre care se plimba alene camile si dromaderi. Am prins si ploaia de anul acesta, pret de cateva minute, cu fulgere de la cer la pamant, pentru ca apoi sa fie iar pe la 44 de grade. Caldura intampinam si la vama Uzbeca, cu soldati care se misca cu incetinitorul. Bucurosi ca am scapat in cateva minute de vama kazaha, trecem de poarta si ne pomenim in fata (de fapt spatele) a multor masini si camioane, toata lumea asteptand linistita ceva. Ca la un semn, toti au inceput sa claxoneze si parca am inaintat pret de cativa metri, era ora 14. O fi fost o pauza, nu prea intelegem, insa ne conformam. Unii joaca table, taie conserve, altii vand apa rece printre calatori, toate masinile mici au deasupra mormane de lucruri, saci, biciclete vechi si ruginite, si bagaje, fiindca inauntru stau oamenii, de regula mai multi decat incap in mod obisnuit. Dar toti asteapta rabdatori, pesemne ca asta este ritmul. Soarele a intrat in spatele unor nori si a temperatura a scazut la 43,3. Se simte..

Numaram kilometri marcati pe bord, se pare ca am trecut de 3500 deja. In jurul nostru se aude o alta limba, mai aproape de turca, ca si fetele oamenilor.

La intervale de cam o ora, poarta metalica cu stema Uzbekistanului e deschidea si cateva masini intrau, dar fara insotitori, care o luau pe jos. De vreo  patru ori s-a tot deschis, am trecut si noi prin baltoaca de dezinfectare si iata-ne intr-o curte plina cu masini si vamesi. Totul era ravasi, despachetat, toate bagajele oamenilor erau trecute printr-un dispozitiv de scanat, ca la aeroport. Era o agitatie peste tot, in ciuda caldurii. Ne-am plimbat si noi pe la vreo aptru ghisee, am completat cateva formulare si spre norocul nostru, amabilitatea vamesilor ne-a asigurat un regim special, la care nu ne-am asteptat deloc, fiind luati peste rand. Cu mici dialoguri de baza in engleza, am primit stampilele de rigoare, am despachetat numai cutia cu medicamente (in jurul nostru fiind masini golite complet) si dupa aproape 7 ore de la iesire din Kazahstan, soldatii tineri de la ultima poarta ne-au spus zambind „how are you„ si „welcome tu Uzbekistan”, dar si necesarul deja „good luck”. Cred ca e prima vama din viata noastra, la care am avut un sentiment pozitiv.

Toate bune, drumul relativ bun, cu exceptia gropilor clasice, care apareau brusc fara variante de ocolire.

Intalnim o prima bariera, pazita de un pusti, care, la intrebarea mea cum se deschide, imi arata cu mana spre o baraca de langa drum. Acolo sedeau la taclale vreo patru militieni, toti numai zambet cand ma vad. Un pic dezamagiti apoi, cand eforturile de comunicare  nu prea dau roade. Incearca ei in zadar cu cateva covinte cheie, cum ar fi tigari, bere, disc cu muzica, din pacate nu subscriu. Unul se decide sa se incalte si sa vina langa masina, poate totusi pica ceva. Cica nu sunt legale foliile de pe geamuri, dar nu ma convinge. In final rosteste „prezent, prezent”, dar, urcandu-ma in masina, zic si eu „nye panymayu”. Da a lehamite din mana, ne zice drum bun si ii spune pustiului sa ridice bariera. Si toate isi reiau cursul.

Se intuneca si decidem ca e timpul sa ne oprim pentru odihna, doar am stat o gramada, ne retragem vreo 200 de metri pe „camp”, facem dus cu apa calda si luam cina la lumina aceleiasi luni pline. Somnul vine repede, fara impotrivire. Afara vantul necontenit parca se mai racoreste, sunt pe la 30 de grade si e bine.

25 iulie 2013 – KHIVA

Acelasi vant care usuca totul instantaneu ne intampina dimineata, amintindu-ne ca suntem in desert. Doar ciulinii si furnicile dintre crapaturi mai povestesc despre viata. Si din cand in cand cate un dromader mirat, rumegand ceva numai de el stiut. Drumul este perfect drept ca si linia orizontului care ne inconjoarjua. peisa

Se face din ce in ce mai cald si din ce in ce mai pustiu pe afara. Cifrele din termometru trec iarasi de 43 de grade si norii se raresc, insa vantul nu inceteaza, acelasi vant fierbinte. Dupa vreo 200 de kilometri, la o curba, vedem in fata verde. Brusc peisajul se schimba, vedem din nou copaci, iarba, apa. Si acele culturi de bumbac, care au cauzat dezastrul ecologic de aici. Harta ne arata ca este capatul vaii fluviului Amu Darya, care abia mai ajunge la ceea ce a mai ramas din Marea Aral, dupa ce apele sale au irigat artificial zona de culturi de bumbac. O mare eroare inceputa in epoca sovietica, aparent ireversibila astazi.

Parcurgem alti 200 de kilometri avand in dreapta lunca inca verde iar in stanga un desert arid si pe alocuri stancos, deja caldura este generala, indiferent de ceea ce  face aerul conditionat. De cateva ori a trebuit sa incetinim cub 80 km/ora, indicatorul de temperatura a apei din motor a inceput sa se ridice. Poate ar fi mai bine sa scot termostatul afara, vom mai vedea.

Zona pare mult mai saraca decat pana acum, dar oamenii mai de treaba. Cumparam doi pepeni si primim unul gratis, alte doua filtre de politie sunt doar formale, cel mult din curiozitatea domnilor politisti.

Poposim cateva ore in Nukus, capitala regiunii Karakalpaghistan, unde in schimbul a unei bancnote de 20 si a uneia de 10 dolari primim 75 din moneda locala. Bine ca nu am schimbat o suta, ne lua cateva minute sa numaram. Apoi intram la muzeul de arta din localitate, despre care citisem ca adaposteste un numar foarte mare de obiecte, in special din perioada anilor 1920-50, cand picturile multor artisti proscrisi din Rusia sovietica au fost trimise in acest colt obscur, fiind apoi puse corect in valoare. Si ce e drept, peretii muzeului erau absolut plini de tablouri, fiind expusa doar o mica parte. Iar o alta tematica a obiectelor expuse era dedicata Marii Aral, cu imagini care nu mai exista azi, barci, pescari, valuri, peste, oameni veseli, nunti si viata. Nicidecum desert.

Iar la drum, trecem inca o data Amudarya si dupa mai bine de 25 de kilometri de linie de troleibuz intram pe inserat in Khiva, ne conduce un baiat la o casa de oaspeti chiar in orasul fortificat, unde incercam sa ne adunam. Dusul racoritor il acompaniem cu gelul inca fierbinte, din masina. Suntem invitati sa iesim pe acoperisul cladirii, cred ca vom iesi la o plimbare nocturna.

 

Va urma...